Articole

Dinamica unei echipe

Orice echipa este un grup/o organizatie. Un grup de persoane care depun eforturi comune pentru atingerea unui tel comun, impartasit de toti membrii acelui intreg. Absolut toti membrii acelei echipe, impreuna cu antrenorul si staff-ul tehnic, se ajuta si se sprijina reciproc pentru indeplinirea scopului comun.
Echipa este formata din indivizi diferiti, fiecare dintre ei inzestrati cu calitati unice dar complementare care vin in completarea imaginii de ansamblu a nevoilor si abilitatilor grupului. Asemeni unei familii, in cadrul grupului, fiecare membru este diferit dar luati impreuna, detin acea similaritate necesara pentru cooperarea (ajutorul reciproc) si interactiunea optima cresterii productivitatii grupului. Din acest punct de vedere, sportul de echipa difera de sportul individual prin abilitatea unei persoane de a impartasi si lupta pentru un tel comun.

Pentru a creste notiunea de echipa la nivelul membrilor, recomand antrenorului si parintilor:

  1. Familiarizarea si obisnuirea sportivilor cu notiunea de tel comun
    2. Familiarizarea si obisnuirea sportivilor cu notiunea de ajutor reciproc / sustinerea coechipierilor
    3. Familiarizarea si obisnuirea sportivilor cu notiunea de respect reciproc
    4. Familiarizarea si obisnuirea sportivilor cu notiunea de fair-play
    5. Familiarizarea si obisnuirea sportivilor cu notiunea de similaritate : ECHIPA = tot (unitar), intreg (indivizibil)
    6. Incurajarea copiilor catre interactiuni distractive sau educationale off-court (in afara terenului) cu participarea intregii echipe
    7. Realizarea si afisarea unor markeri distincti care sa-i diferentieze ca grup unic : compunerea unor sloganuri de sustinere (cunoscute de copii si adaptate la nivelul lor de intelegere), purtarea de catre parinti a unor tricouri/sepci similare cu echipamentul echipei, steaguri, tobe, etc..

Si sportul este o activitate care se preda, respectiv invata. Iata cateva trasaturi individuale prezente la sportivul educat catre succesul echipei :

  1. Se dovedeste a fi un membru pe care te poti baza: sportivul isi indeplineste partea lui de obligatii intr-o maniera consistenta, demna de increderea staff-ului tehnic si a coechipierilor.
    2. Comunica asertiv : sportivul isi expune gandurile si ideile intr-o maniera clara, pozitiva, increzatoare si respectuoasa.
    3. Asculta atent : sportivul face dovada faptului ca absoarbe, intelege si ia in considerare ideile si parerile staff-ului tehnic dar si ale colegilor. Pentru a reusi sa admita critica fara sa reactioneze ofensiv, foarte important este sa-i fie predata cultura ascultarii pozitive : asculta intai sa intelegi iar apoi asculta sa raspunzi, pentru un dialog constructiv.
    4. Actioneaza ca participant implicat/activ : sportivul trebuie invatat sa se angajeze activ in activitatea de grup si sa nu stea pasiv sa astepte rezultate din partea celorlalti membri ai echipei. Intrebarea cea mai potrivita pe care este necesar sa si-o adreseze fiecare sportiv, este : EU CU CE POT CONTRIBUI LA SUCCESUL ECHIPEI ?
    5. Dovedeste asumarea angajamentului fata de echipa si telul exprimat al echipei : sportivii trebuie invatati sa-si asume angajamentul fata de echipa apartinatoare si fata de telul comun. Trebuie incurajati sa depuna efort pentru a-si ajuta/invata coechipierii sa faca la fel. Cuvantul cel mai potrivit, este : UNITATE (insusirea a tot ce constituie un tot unitar, un intreg indivizibil. Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire)
    6. Nu in ultimul rand, este entuziast : bucuria si starea de bine sunt contagioase. Sportivul trebuie invatat sa gandeasca pozitiv pentru a afisa o atitudine pozitiva si orientata spre succesul echipei.

Psiholog Ciolacu Florentina

Doliul

Trecerea in nefiinta a unei persoane iubite este foarte dureroasa. Tristetea, disperarea, panica si frica dublate de o durere sfasaietoare pot parea ca vor ramane permanent in viata supravietuitorilor, acestea fiind cateva din reactiile normale traite de cei care nu stiu cum sa se regaseasca si sa-si continue viata. Durerea, raspunsul natural la pierdere, este cu atat mai mare cu cat persoana moarta este mai apropiata. CEA MAI INTENSA FORMA DE DURERE este intalnita in cazul decesului copiilor sau parintilor.
Absolut fiecare om experimenteaza si duce durerea in stilul propriu, individual, in functie de personalitatea lui, experienta de viata, religie, educatie, etc. Procesul de vindecare afectiv - emotionala se produce in timp, neputand fi grabit sau infranat. De aceea, unora le sunt suficiente cateva saptamani/luni pentru a incepe sa se simta mai bine iar altora le trebuie ani pentru a trece peste moarte si despartire. Asa cum spuneam, doliul este unic pentru fiecare dintre noi. Si NU, durerea nu trece mai repede daca o ignori, daca nu plangi NU inseamna ca nu suferi, chiar NU trebuie sa fii puternic in fata mortii persoanei iubite, este normal sa simti tristete, frica, singuratate, si NU esti singurul pentru ca NU exista persoana pe lumea asta care sa nu piarda o fiinta iubita in fata mortii !
Doliul si pierderea fiintelor dragi au fost studiate indelung si exista nenumarati psihologi/psihiatri care au elaborat lucrari stiintifice pentru a incerca sa defineasca durerea simtita.
In anul 1969, psihiatra Elisabeth Kübler-Ross a elaborat lucrarea: “Cele 5 stadii ale durerii”, avand la baza studierea emotiilor pacientilor cu boli terminale dar apoi, multi oameni au afirmat ca aceste concluzii se aplica si altor tipuri de schimbari majore sau pierderi precum moartea sau despartirea de persoana iubita.
Iata care sunt acestea :
1. NEGAREA : « asta nu mi se intampla mie… »
2. FURIA : « de ce mi se intampla mie ? Cine e de vina ? »
3. NEGOCIEREA : « Doamne, daca faci sa fie iar bine…. de azi inainte voi….. »
4. DEPRESIA : « Sunt prea trist sa fac ceva.. »
5. ACCEPTAREA : « Accept/inteleg ce mi s-a intamplat »
Aceasta schema nu se aplica tuturor celor care plang moartea sau despartirea de cineva. Inainte de moartea ei in anul 2004, psihiatra Kübler-Ross spunea despre aceste stadii ca nu sunt altceva decat raspunsuri naturale la pierdere, a multora dintre noi dar nu a tuturor, intrucat nu exista un raspuns (reactie) tipica la moarte/pierdere asa cum nu exista nici moarte tipica sau pierdere tipica. Fiecare-si duce durerea in stilul propriu, individual.
Durerea traita in etape mai intense sau mai putin intense, desi se amelioreaza odata cu trecerea timpului, poate reaparea in momente de readucere aminte a persoanei decedate sau a unui cadru familiar, etc…
La fel de normale sunt si simptomele experimentate in timpul perioadei de doliu. Dintre ele, amintesc : sentimentul ca o iau razna, punerea la indoiala a divinitatii, starea de soc, tristetea, vina, furia, frica, dar si simptome fizice ca pierdere/castig ponderal, dureri de cap, imunitate scazuta, oboseala, tulburare de somn (insomnia), greata, varsaturi.
Vorbeam despre reactii si simptome in timpul perioadei de doliu si despre unicitatea emotiilor si a duratei acestora in functie de fiecare dintre noi. Odata cu trecerea timpului, intensitatea acestor emotii ar trebui sa scada pe masura ce acceptam pierderea suferita si ne reluam viata incetul cu incetul. Daca in timp, intensitatea reactiilor si a simptomelor nu scade, blocandu-ne in perioada doliului, aceasta poate fi un semn de complicatie, respectiv aparitie a depresiei, devenind absolut necesara interventia psihologului.
Daca dvs sau cineva cunoscut, manifesta urmatoarele comportamente, va recomand sa consultati un psihiatru/psiholog :
- Ideatie suicidara sau interes crescut fata de subiectul moarte
- Exprimarea obsesiva a sentimentului de vina
- Lentoare verbala sau motrica
- Incapacitatea de a relua atributiile de servici, casa, scoala, etc
Lasata netratata, depresia poate duce la probleme de sanatate amenintatoare de viata sau chiar suicid.

Ignorarea anumitor comportamente nu le vindeca !
Numai bine!

Psiholog Ciolacu Florentina.

Alzheimer – revista Avantaje

Alzheimer, urmari si transformari in contextul familial:

Recomandarile Psihologului:
Uitandu-ma inapoi la cei cu care am lucrat, pot spune ca diagnosticul se pune asupra intregii familii! Un diagnostic nemilos, greu acceptat si indelung respins de familie, care in tot haosul nou creat trebuie cumva sa-si gaseasca linistea si echilibrul fara de care ar fi doborata la pamant impreuna cu bolnavul.

Va pun la dispozitie cateva recomandari ce pot minimiza efectele negative resimtite de apartinatori:

ASUMAREA RESPONSABILITATII SI IMPARTIREA SARCINILOR:
– De la aflarea diagnosticului, considerati-va o echipa si organizati intalniri regulate in cadrul familiei! Suntem oameni iar resursele noastre individuale sunt limitate! Fiti sinceri si recunoasteti-va limitele personale! Afirm cu toata increderea ca forta unei familii orientata intr-o singura directie este infinit mai mare decat aportul individual al membrilor in parte!

– Discutati, aflati si stabiliti competentele si resursele fiecarui membru al familiei si ma refer aici la spatiu locativ, resurse financiare si disponibilitate d.p.d.v. al timpului care poate fi petrecut in compania bolnavului.

NU VA IMPOTRIVITI DIAGNOSTICULUI! CONSTIENTIZAREA ESTE PRIMUL PAS SPRE IMBUNATATIREA ORICARUI ASPECT CE SE DORESTE A FI AMELIORAT.
– Manifestarea caracteristica bolii este dementa progresiva cu deteriorarea functiilor de cunoastere ale creierului, capacitatilor intelectuale si tulburari de comportament. Boala transforma putin cate putin, familiarul in necunoscut. Una dintre cele mai greu de suportat urmari este nerecunoasterea si respingerea celor dragi de catre bolnav.

– Fiti deschisi la compromisurile si schimbarile care nu vor intarzia sa apara! Luati in considerare faptul ca fiecare membru al familiei va fi afectat de povara Alzheimer. Reactiile diferite si capacitatea diferita de intelegere a situatiei va aduce membrii familiei in conflict. Alzheimerul declanseaza in familie emotii precum: furie, frica, frustrare si tristete. Intr-un caz particular, fiul unei dne suferinde mi-a spus: ”Doamna, Alzheimerul imbolnaveste toata familia nu numai o persoana! “

ALTERNATIVE LA RESURSELE FAMILIEI:
– De mare ajutor ar fi si inceperea unui jurnal de familie, focusat pe reusite si resurse, care recitit din cand in cand, va sublinia legatura devenita mai puternica intre membri si ajutorul reciproc!

– Daca va temeti ca stresul va poate dezbina familia, apelati la ajutor specializat! Tinerea sedintelor din familie intr-un cadru mai formal, asistati fiind de un psiholog, asistent social sau mediator, va usura intelegerea anumitor contexte, circumstante si cauze conflictuale! O forma alternativa de ajutor este psihoterapia de familie sau grup de suport.

Psiholog Ciolacu Florentina

Obezitatea infantila – revista Avantaje

OBEZITATEA ESTE O POVARA! ATAT FIZICA CAT SI PSIHICA!

1. Care sunt cele mai puternice efecte (pe plan psihologic) cu care se confrunta un copil cu obezitate?

Copiii si adolescentii supraponderali si obezi se confrunta cu multiple forme de discriminare din cauza greutatii corporale. Stigmatul pus acestor copii este acela ca persoanele supraponderale si obeze sunt lenese, nemotivate, fara autocontrol, mai putin competenti, neglijenti. Din cauza acestui stereotip, copiii si adolescentii supraponderali si obezi sufera traume emotionale ca urmare a excluderii sociale, neacceptarii, izolarii, batjocurii, posibil si agresiunilor fizice la care sunt supusi. Adolescentii ajung sa-si urasca propriul corp, confruntandu-se cu risc major de depresie, anxietate, posibil risc suicidar, precum si alte afectiuni cauzate de tulburarea de comportament alimentar si inactivitate fizica.

2. Exista diferente de atitudine vizavi de aceasta situatie intre fete si baieti?

In imaginea generala a obezitatii, isi fac loc cateva trasaturi specifice pentru fete cat si pentru baieti. Din cauza excesului ponderal in antiteza cu stereotipul figurii feminine slabe, anorexice chiar, fetele supraponderale sau obeze sunt mai predispuse la judecata sociala decat baietii. Studiile arata ca acestia din urma au parte de reactii usor mai intelegatoare decat fetele a caror sanatate mentala si emotionala se degradeaza direct proprotional cu cresterea ponderala. Presiunea sociala legata de aspectul fizic la fete este mai puternica decat la baieti, unde implicatiile sunt mai degraba de ordin sportiv si profesional decat social si emotional.

3. Care este varsta critica?

Obezitatea infantila are urmatoarele cauze importante si asupra carora putem si e de dorit sa intervenim:

* Prima si cea mai importanta cauza, alimentatia nesanatoasa, intelegand prin aceasta mancare hipercalorica de tip “fastfood”, cantitate crescuta a bolului alimentar dar si lipsa unui orar regulat al meselor.

* Lipsa exercitiilor fizice la care se adauga, mai ales in zilele noastre, obiceiul nesanatos de a manca alimente de tip “snack” in timpul activitatilor statice: joaca pe calculator, PSP, etc.

* Stresul si framantarile psihologice. Potrivit studiilor, 10% din copiii care sufera de obezitate se confrunta si cu probleme legate de stres si framantari psihologice. Copiii stresati vor apela la mancare pentru comfort emotional, refugiindu-se pentru a nu se mai gandi la problemele lor.

* Anturajul, cercul social si parintii. Mai exact, obiceiurile sedentare si alimentare nesanatoase ale acestora, care servesc ca model de identificare pentru cei mici sau de-o seama. Astfel, greutatea copiilor creste necontrolat, zi dupa zi, ajungand sa fie o problema abia atunci cand este si foarte greu de remediat.

* Nu in ultimul rand, posibilitatile financiare ale familiei. Ingradirea posibilitatilor alimentare la unele slab calitative, ieftine d.p.d.v.financiar.

4. Cum lucreaza psihologul cu un astfel de copil?

Sunt 2 directii principale de care tine seama psihologul:

1. consilierea copilului.

2. consilierea familiei apartinatoare.

In ambele situatii, luand in considerare factorii anterior mentionati, psihologul va concepe un plan terapeutic tinand cont si de varsta copilului, componenta familiei, rutina zilnica familiala, relatii in cadrul familiei, obligatii scolare, sociale, etc. Elaborarea unui plan alimentar sanatos intra in sarcina nutritionistului, psihologul nedorindu-si sa contorizeze kilogramele in exces sau calculul necesarului zilnic de calorii ale copilului. Acesta este incurajat prin metode specifice verbale si non-verbale sa identifice motivatia ce sta la baza tulburarii de alimentatie. Atat in terapia cu copilul cat si in lucrul cu parintii, odata constientizate pattern-urile disfunctionale, se lucreaza efectiv pe cresterea motivatiei intrinseci, adaptative, pozitive.

5. Care este rolul parintilor in aceasta situatie? Cum trebuie sa colaboreze cu ei?

Parintii copilului sau adolescentului cu obezitate sunt consiliati pentru identificarea factorilor negativi responsabili de mentinerea sau cresterea ponderala a copilului, gasirea resurselor care sa intareasca relatia cu acesta, a interventiilor pozitive, adaptative care sa reduca stresul, sa imbunatateasca comunicarea in cadrul familiei, pentru suportul si intelegerea copilului, respectiv adolescentului. In nici un caz nu se va vorbi de vina ci de contributie! Cine si cum a contribuit! SECRETUL E MUNCA IN ECHIPA!

Psiholog Ciolacu Florentina